Și da, ai voie, mamă

Vă chemăm dacă începe să plângă. Așa mi-au zis.

Am zis bine, bine, am lăsat capul în jos, căci mie, mie, mie îmi venea să plâng! Îmi înghițeam pe rând cuvintele, lacrimile uscate, tot ce era mut și surd în mine.

Mie, mie îmi vine să plâng. Pe mine cine mă sună? Cine mă aude? Cine vorbește cu mine? Cine m-ascultă? Cine mă vede?

Deci, puteți să plecați, mi-a repetat. Chiar vă sunăm dacă plânge. Stați liniștită.

Am plecat. El alerga. Se juca. Era bine. Era?

Eu nu eram bine, eu mă acomodam cu fără de el, nu el. Cum s-o numim? Dacă la copilași o numim acomodarea la creșă, la gradiniță, la viața aceea altfel, plină- de copii, cu jucării și cântece, cu o altă lume, la mine, cum s-o numesc? Acomodare la ce?

Acomodare la fără el. Acomodare la mine, dinainte? Acomodare la ce? 
Eu nu mai sunt ca înainte. Și nici nu mai vreau și nici nu mai pot.
Eu sunt mama copilului meu acum. Da, sunt și iubita soțului meu, sunt și femeia care ține casa și prietena prietenelor mele și fata mamei mele și asistenta șefului meu. Da, dar dincolo de acestea, sunt mama LUI.

Sunt mamă. A lui. Sunt mama unui băiețel frumos, blând, cu ochi de mărgele, cu buze dulci spumă de lapte, cu păr des ca pădurea înfrunzită-n primăvară. Eu sunt mama lui și eu mă întorc, mă opresc din asta brusc. Cum să nu plâng? Cum să nu fie greu? Spune-mi, tu, cum?

Și da, ai voie să plângi, tu, mamă, când copilul îți începe creșa, gradinița, școala. Ai voie să simți toate emoțiile din lume. Pentru că e firesc, e de la natură. Nu câștigi nimic să le-nfrânezi ori să le-ascunzi.

Și da, ai voie și să stai în fața creșei să aștepți. Sau după garduri să te uiți. Sau să stai cu ochii-n telefon să numeri ceasul.

Și da, ai voie și să-ți fie dor de el, de ea, de puiul tău atât de mic.

Și da, ai voie, tu, mamă, să te întrebi ce face și cum îi e și dacă greșești.

Și da, ai voie să simți tot: toată teama, toată neliniștea, toată singurătatea.

Dar, te rog, mult, mult de tot, să-ți dai voie să simți și toată iubirea. Prin ea îi vei da curaj, vei inspira încredere omulețului tău. Că poate sta și în acea lume. Că mama se întoarce după el. Că mama îl iubește. Că mama nu îl lasă. Că mama vine în fiecare zi. Că mama îl are-n gânduri.

Prin iubirea aceea, te vei naște tu. Vei înțelege și vei accepta. Că totul e normal, că va fi bine el, că vei fi bine tu, că tot veți fi voi doi.

Și da, dă-ți voie. Să simți tot. Să plângi cât vrei. Să-ți ștergi lacrimile. Să înconjori grădinița.

Îți promit, într-o zi … și în multe, multe altele, de-acolo veți pleca râzând ca nebunii și…
nimeni, dar nimeni n-o să v-o ia. Revederea. Nimeni.