Să mă țină viața asta, spuse un părinte

Într-o zi vei fi om mare. Ei, da, da, așa e. Exact cum auzi. Știu că nu o crezi. Eu sunt mama ta și nici eu nu o cred. Încă mă țin de tine. Încă mi-e greu mie să mă desprind. Unii vor râde. Dom’le, dar ce-i cu pesimismul ăsta, ce-i cu anxietatea, ce-i cu… stop. Eu știu teoria, știu si cum o zice cartea. Dar, uite că azi și-acum nu-mi pasă. Îmi las inima s-o zică.

Tu mă ții de mână și uneori mi-o lași. Eu înghit atunci în mine tot dorul de tine, toată nevoia, toată neputința de a face față unei lumi în care, vezi tu, așa-i făcut să fie. Copiii se desprind de părinți, ba uneori fug, alteori zboară, părinții n-au încotro.

Copiii se înalță, părinții sunt jos, undeva, și se uită la ei. De ce ne uităm la ei ca nebunii? Păi cum să nu ne uităm? Dacă își frâng vreo aripă, să fim aici, jos, să-i putem prinde. Lasă, dom’le, e mare deja. Așa ne tot zic. Bunicii, vecinul, educatoarea, învățătoarea, alți părinți, oamenii. Ce știu ei? Tu-mi ești tot mic. Tot bebeluș. Tot trei mărimi de degete ale mele. Înca mă uit la tine și zâmbesc abținându-mi uimirea. Când a crescut? Cum și cât? Unde s-a strecurat tot timpul acela? Chiar nu mi-am dat seama deloc?

Copiii se duc în povești. Noi, ăștia mari, doar le citim povestea. Dar ei, … ei prind curaj, intră în rol, scot sabia la balaur, îl capătă pe zmeu, se căsătoresc cu prințesa și câștigă regatul.

Uite, cam așa e și în viață. În scenariul acela bun. Părinții aștia sunt niște căpcăuni uneori. Ei nu se prind, sau nu vor s-o facă. Ah, ce bine ar fi să fim noi scriitori, regizori ai vieții lor. 
Să le creăm o poveste de Nobel. 
Un film de Oscar. 

O bucată de existență ca niciuna alta.

Să le fim noi ursitoare, întâmplări frumoase, destin. Să le fim. 
Umbre care vorbesc. 
Mâini care să-i prindă. 
Umeri pe care să plângă. 
Să le fim doar.

Să ne țină viața asta mult, mult de tot, doar ca să… LE FIM.

Credit foto: pngtree.com