Greșelile pe care le-am făcut în primul an al copilului meu

Nu, nu că nu știam cum să îi sprijin căpșorul în mâinile-mi tremurânde.
Nu, nici măcar seara aceea în care apa a fost mai fierbinte de cum ar fi trebuit.
Și nu, nici că îl țineam pe mine când ardea de febră și îl înfășuram în pătură, crezând că așa avea nevoie, când eu, de fapt, făceam mai rău.
Nu când avea colici și eu nu știam cum să-l țin ca să-l pot alina.
Și nici când mi-era teamă să ascult orice sfat din bătrâni, crezând că ei nu știu nimic, că ei n-au crescut copii în zilele noastre.
Nu, n-am greșit atât de rău nici măcar când mă certam cu tatăl tău. Că așa nu e bine, că nu trebuie să te țină așa, dă-te la o parte, lasă-mă pe mine, ai grijă, lasă că fac eu și eu știu mai bine.

Și nici că ți-am dat prea repede să mănânci bucăți mai mari de hrană.
Și nici că te îmbrăcam prea gros.
Și nici că mi-era greu să te las chiar și o secundă orișicui, fără a avea încredere.

Și pentru altele.
Multe altele.
Au fost greșeli, poate, mici, greșeli pe care orice mamă le face la primul copil. Greșeli care trec, care nu lasă urme, care se duc undeva în amintiri și rămân acolo-n ceață.

Adevărata mea greșeală a fost asta.
De ce copilul ei merge și al meu nu?
Al ei stă în funduleț, al meu încă nu.
Ce bine îngână și imită și vorbește al ei. Al meu abia spune câteva cuvinte.
Oh, ce aș vrea și eu să picteze asemenea copilului ei. Sau să deseneze așa ca un om mare cum face copilul ei. Sau să danseze așa ca al ei.

Sau să mănânce atât de bine ca al ei.
Sau să aibă părul lung și des ca al ei.
Sau să fie puțin mai slăbuț, nu chiar atât de împlinit. Ori puțin mai grăsuț, nu atât de firav.
Sau să nu mai plângă imediat după mine când îl las undeva.
Așa, ca al ei.

Gânduri.
Freamăte.
Voci.
Țipete în mine.

Toate, pe rând, mi se împuiau în capul pieptului și de acolo urcau către minte, către urechi, către ochi, către buze. Uneori le ziceam cu voce tare, dar pe cele mai multe nu. Nu le spuneam. Le țineam pentru mine, prea mult în mine adunându-se, ca și cum aceste groaznice gânduri mi-ar fi putut aduce măcar un mic bine.

Ele nu au adus.
Ele rămân greșeli pe care nu le mai pot aduce acum în fața mea. Pe care nu le mai pot goni, izgoni, împinge. Le pot doar trage după mine, undeva în spate de tot, iar acolo e tăcere. Acolo suntem eu și judecata mea doar. De ce am gândit așa? De ce am greșit așa?

Aș vrea să cred că fiecare mamă la primul copil, poate, uneori, chiar și la al doilea, gândește așa.
Greșește așa.

Vorbesc despre ele astăzi, pentru că le vad. În sfârșit le văd, pot pune punctul pe ele. Și așa, așa mă eliberez eu. Sau cel puțin încerc.

Să îți compari copilul, propriul tău copil cu un altul, este rău.
Este neaducător de absolut nimic.
Este ba chiar, furtuna într-o mamă și arșița continuă.

Este greșeala mamei novice crezând că a ei e vina, crezând că ea e o mamă rea, crezând că ea nu a făcut ceva ce ar fi trebuit să facă.

Ea cum de n-a avut timp să fie acolo?
Să facă așa?
Să îl învețe așa pe copilul său?
Al ei de ce nu e așa ca celălalt?

Dragi mame, gândiți-vă la aceste greșeli. Ele sunt gânduri, vorbe, sunt tăieturi ce lasă în voi drumuri rupte către copiii voștri.

Sunt linii întrerupte și apoi, apoi e atât de greu să le strângi laolaltă, să le dai iarăși curs și viață.

Iartă-mă, copil al meu.
Iartă-mă pentru ceva ce am făcut conștient, voit, dar eu cred că e rău acum.

Tu ești puiul meu, omul meu.
Te-ai născut și ai crescut din mine.
Eu n-am de fapt nevoie ca tu să fii mai bun, mai înalt, mai deștept ca altul.

Eu am nevoie să fii tu.
Tu, gol și profund.
Pentru că eu, eu, mama ta, de asta te iubesc.
Pentru cel care ești TU.

Credit foto: Unsplash.com