De prea multe ori

De multe ori m-am întrebat unde am greșit ca mamă. Unde am tras linie, unde am lăsat prea mult, unde prea puțin.

Unde n-am știut ori unde n-am înțeles. Unde m-am făcut că nu știu ori că nu înțeleg. Unde am vrut și nu am vrut. Unde am mai putut și n-am mai putut.

De multe ori m-am întrebat de ce tu nu mergi. Și ai început să mergi. După m-am întrebat tu de ce nu mănânci cu lingurița. Și ai început sa mănânci cu lingurița. După mi-am făcut griji că nu vorbești, și tu ai început să cânți, să spui tot pe nume, să-mi povestești vrute și nevrute din lumea ta.

De multe ori am fost atât de mică pe lângă tine. Atât de fraieră. Atât de naivă și vinovată. De multe ori am crezut că tu nu poți să faci asta, aia și cealaltă. Ți le făceam eu, ți le aduceam eu, de parcă te ajutam cu ceva făcându-le mai repede.

De multe ori am numărat zilele. Să mai treacă odată și azi, of, dar ce greu mai trece și azi, și dimineața, prânzul, seara. Doar de-or trece odată.

De multe ori ți-am greșit prea mult. Am grăbit totul. Să treacă odată, să cadă bontul, să-ți fac băiță odată, să-ți ții capul, să te întorci de pe o parte pe alta. Și apoi am numărat, am fugit pe zile, pe nopți, de ziceai că eram la o cursă de pariuri pe propria-mi viață. Să stai în funduleț, ce bine că scăpăm de landou, să mergi de-a bușilea, să te prinzi de pătuț, să faci doi pași, să nu ne mai cocoșăm, să mergi singur. Să te descalți. Să-ti duci farfuria la masă.

De prea multe ori. Să nu mai alăptez, să nu te mai legăn. De prea multe ori. Să mă înțelegi, sa vorbești cu mine. De prea multe ori.

Și mi-e ciudă. Mi-e ciudă de mor pe un clipit de gene că din bebeluș te-ai făcut băiețel.
Mi-e ciudă de mor că n-am stat o zi în loc. Că n-am oprit clipa. Că nu i-am retezat picioarele ca să rămână-n loc acolo. Să te privesc. Să-mi rămâi așa. Cum erai atunci. Să nu vreau timp. Să nu vreau nimic. Să mi te am și să mă mulțumesc cu atât.

Mi-e ciudă de mor că nu am. O palmă micuță de-a ta impregnată-n lut moale. Un botoșel cu miros de nou-născut. O ață de clipă care să fi înlemnit și împietrit acolo.

De atâtea ori. Am alergat prea mult lângă tine. Pe lângă tine. Tu stăteai în loc, eu fugeam de ce era. Unde te duci, mămico? 
Nu știu, n-am știut atunci.

Mi-e ciudă de mor că de atâtea ori a fost prea târziu, prea ne la timpul lor, că mereu am lăsat zilele să treacă prea repede, prea deodată. Și peste ele au început să treacă anii. Și uite cum o iau nebunii la galop, și acum alerg eu după ei! Puternici sunt, căci mă-nec în praful ce-l lasă copitele lor. Anii tăi.

Anii tăi fug de mine acum. Eu rămân înceată, în urmă și pot doar să mă rog. 
Că o sa te prind. Că o să mă bucur de ce o să vină. Că acum știu. Că n-o să le mai las să treacă așa.

Pentru că de prea multe ori vor fi regretele de azi, regretele de mâine. 
De adus înapoi n-o să mai pot. 
O sa trăiesc doar. 
Aici, acum, cu tine. 
Promit. Fă-ne-o poză.