Dacă mi-ar fi spus cineva

Da, dacă mi-ar fi mângâiat fruntea și mi-ar fi zis puțin despre ziua de ieri, puțin despre ziua de azi, poate nu mi-aș fi dorit atât de tare să treacă odată timpul.
Poate m-aș fi bucurat altfel.
Poate nu mi s-ar mai fi părut atât de greu. Sau poate nu. Nu am de unde ști.

Cert e că toate acestea s-au întâmplat deja. Tu și cu mine ne-am întâmplat.
Tu mi-ai venit, eu te-am așteptat cu inima mănunchi, dar cu brațele întinse. Nu știam că ceva din mine va iubi așa stors și pătruns tot ce ești tu.

Și nu știam cât mă poți schimba tu, doar zâmbindu-mi din niște ochi dormind pe pieptul meu.
Dacă mi-ar fi spus cineva că tot ce a fost în primul an poate m-a nimerit pe mine cum n-ar fi trebuit, poate aș mai fi avut curajul să mă gândesc la alt copil.
Dacă mi-ar fi spus cineva exact ceea ce trebuie…

Dar poate ar fi trebuit să îmi spun eu.
Eu unde eram?
Nu știam că un copil te face să te pierzi uneori atât de rău.
A trecut timpul și tot tu m-ai făcut să mă regăsesc. Uneori mă simt bucăți, alteori prin simplul fapt că știu că exiști, mă întregesc.

Viața cu tine e ca un fel de leagăn. Ca un fel de freamăt, ca un lemn de brad trosnind a proaspăt, ca un calendar în care mă uit zilnic și însemnez. A mai trecut o zi și am fost bine azi. A mai trecut o zi și am fost tot rău azi.

Uneori mi se face așa de frică atunci când zile la rând eu sunt rău. Apoi avem iar timp în care tu mă ajuti să mă refac, îmi dai parcă tot ce e nevoie ca să mă fac din nou bine.

Dacă mi-ar fi spus cineva cum să funcționez mai bine, poate că m-aș fi reglat. M-aș fi scos din afara mea și as fi resetat toate butoanele ălea stricate.
Dar mie îmi ieșeau emoțiile prin urechi, plânsetele pe gură și din mâini îmi ieșea monstrul ăla urât, numit nerăbdare.
Nu mai pot. Nu mai pot. Așa răcneam în mine.

Mă uit peste trei ani la mine și recunosc, mi-e puțin rușine.
Și văd și acum că scriu, scriu, încercând să gasesc pe acel cineva.

Dacă mi-ar fi spus cineva cum o să fie, cum avea să se schimbe, cum avea să nu, poate eu aș fi fost aceeași.
Știi de ce? Pentru că nu ai cum să te programezi să fii mamă, trăiești cu inima, cu toate organele din tine puse la vedere, gata acolo mereu să sari, să speri, să fii.

Nu aveam niciun buton. Mamele nu au butoane. Ce-ar fi putut să îmi zică cineva? Degeaba. Ar fi trecut pe lângă mine așa cum a trecut.

Da.

Pentru că a fi mamă… e cu toată carnea de pe tine. Și da, cu tot abisul din tine.

Credit foto: unsplash.com